Ce va urma după 19 mai?

Nu pot să ascund preocuparea pe care o am faţă de impactul extern al acestei crize de la Bucureşti. Fără să ne ascundem după degete, impresia este proastă. Partenerii noştri europeni şi transatlantici se întreabă ce se întâmplă în România. Ce se întâmplă cu această ţară care şi-a luat angajamente internaţionale cu ocazia aderării la Uniunea Europeană, cu ocazia intrării în NATO, care astăzi pare un butoi de pulbere, lipsită de direcţie şi de predictibilitate?

O spun cu toată gravitatea şi seriozitatea, inclusiv ca lider al unui partid care a pornit această acţiune de suspendare. Există în acest moment un mare semn de întrebare cu privire la ce se va întâmpla după ce închidem această perioadă de referendum. Ce va urma pe 20 mai? Ce se întâmplă a doua zi după referendum?

Ce se întâmplă în condiţiile în care Legea Referendumului rămâne neschimbată, deci avem o ţintă artificială, imposibil de atins: 9 milioane de cetăţeni care trebuie să fie în favoarea sau împotriva acestui referendum şi, mai ales, ce se întâmplă dacă Curtea decide că se poate accepta principiul simetriei, prin care un preşedinte al României să poată să fie demis aşa cum a fost ales. A fost ales în două tururi cu majoritate simplă de voturi, trebuie să poată fi demis prin simetrie cu majoritate simplă de voturi.
Din punctul meu de vedere, 20 mai, în condiţiile în care referendumul nu va produce un rezultat clar într-un sens sau altul, ne va obliga ca ţară să reîncepem acelaşi calvar pe care l-am văzut în ultimii doi ani de zile: un preşedinte care, eventual, se întoarce la Cotroceni şi care va continua să sfideze Parlamentul şi să creadă că este singurul deţinător al adevărului în România şi, pe de altă parte, un Parlament şi un Guvern, acesta sau altul, care va avea în continuare o anumită majoritate şi va căuta să-l izoleze pe preşedintele României.

În acelaşi timp, este clar că această criză incredibil de puternică a scos în evidenţă slăbiciunile structurale ale sistemului constituţional, politic şi chiar şi democratic românesc. Este clar că Băsescu a acţionat ca un puternic revelator, ca un turnesol, în care tot ce a însemnat ambiguitate, lipsă de precizie şi neconcordanţă între atribuţiunile preşedintelui şi ale primului-ministru, între cele ale preşedintelui şi ale Parlamentului şi, în general, echilibrul, sau cum spun americanii, checks and balances, adică elementele de control reciproc între puterile statului, arată că acest sistem este depăşit. Am spus şi în Parlament: Traian Băsescu, fără să îşi dea seama, ne-a făcut un bine – ne-a demonstrat că el este ultimul preşedinte al tranziţiei şi că actuala Republică şi-a trăit traiul.
Opinia mea – şi nu vreau să vorbesc fără o decizie şi o dezbatere serioasă în partid şi în opinia publică românească, dar şi în presă, în mediul civic, pe care îi invit alături de noi în această dezbatere importantă despre viitorul democraţiei şi despre o nouă Românie – este că nu cred că putem să privăm cetăţeanul român de dreptul său de a-şi alege preşedintele. Este un bun câştigat şi nu cred că cei care propăvăduiesc o republică parlamentară, în care preşedintele este ales de către Parlament, au dreptate.

Trebuie să alegem în continuare preşedintele României, dar trebuie să clarificăm relaţiile între preşedinte şi primul-ministru; primul-ministru trebuie să devină în România adevăratul şef al Executivului, nu o sosie, nu un servitor, nu un substitut al preşedintelui, ci şeful Executivului român, cel care coordonează politica externă şi internă a României într-o relaţie directă cu Parlamentul.

Trebuie să creăm o relaţie directă între preşedinte şi Parlament; din păcate, singura relaţie în acest moment este procedura de suspendare! Alta nu există! În paralel cu votul uninominal, care este obligatoriu pentru a reclădi responsabilitatea şi credibilitatea Parlamentului, trebuie să producem şi o reducere de cel puţin 10 la sută a numărului de parlamentari. Ştiu că nu o să producă mare bucurie printre colegii mei şi alte partide, dar suntem clar mult prea mulţi – suntem o ţară de dimensiune medie, încă nu foarte bogată, este o operaţiune prea costisitoare, cred că trebuie să dăm un semnal de recunoaştere a preocupărilor pe care cetăţenii le au faţă de noi.

Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să tranşeze dacă, nu numai la referendumul de demitere, ne putem permite să avem orice referendum aprobat de 9 milioane de români care să voteze da sau nu ca să devină valabil?. Nu este vorba de soarta sau pielea lui Traian Băsescu, ci de orice referendum în Republica noastră. Uninominal dacă vrem să facem şi să spunem că Parlamentul nu se poate pune de acord pe o formulă, dacă nu votează 9 milioane de români în favoarea votului uninominal, referendumul nu este valabil. Să presupunem că Europa va avea o Constituţie Europeană – dacă vrem în 2009 să transpunem în Constituţia românească elemente de noutate din construcţia constituţională europeană, vom avea nevoie de 9 milioane de români care să vină la vot şi să voteze favorabil.
Domnilor de la Ministerul de Interne, domnilor de la Biroul Electoral Central, să terminăm cu himera că sunt 18 milioane de cetăţeni cu drept de vot în România! Este o ficţiune! Avem azi vreo 15-16 milioane, dintre care 3 milioane sunt în Spania şi Italia şi nu au cum să voteze la un astfel de referendum, orice efort financiar am face să creăm o infrastructură – consulate, secţii de vot. Partidele parlamentare, inclusiv PSD, îşi creează o reţea în străinătate, dar insuficientă să capteze voturile a trei milioane de români, toţi cu drept de vot! Continuăm să trăim în himera că avem referendum care poate fi transformat într-unul valabil sau nu?

Vorbind de românii din străinătate, sunt convins că într-o Constituţie modificată, va trebui să introducem dreptul acestora de a trimite în Parlamentul României câţiva reprezentanţi. Aşa cum avem minorităţile naţionale reprezentate automat în Camera Deputaţilor, cred că e clipa ca aceste comunităţi masive de români din străinătate, care, oricât de mult am face vot electronic sau de altă natură, sunt private de o reprezentare directă pentru că nu pot să voteze, să fie reprezentate. Am fost ministru de Externe şi ştiu cât de greu este să faci o campanie de alegeri în străinătate. Trebuie să le acordăm şansa ca un număr de locuri în Parlamentul României să le fie dedicate, să îşi facă campanie pentru aceste locuri, să le creăm o anumită stare de mobilizare faţă de acest subiect.
Este clar că, în condiţiile în care vom avea un referendum cu o ţintă imposibil de atins, cum este legea actuală, vom avea un rezultat la vot şi un anumit tip de mobilizare a votanţilor, dar dacă vom avea un referendum în care să voteze şi să decidă asupra acestui preşedinte – demitere sau nu – cu jumătate plus unu dintre cei care vin la vot, meciul va fi complet diferit. România este astăzi, practic, 50% în favoarea păstrării lui Băsescu, 50% în favoarea demiterii lui. Gradul de participare şi de mobilizare la vot creşte exponenţial dacă este o miză reală. Dacă vrem să avem un referendum de catifea care să îi asigure protecţie acestui preşedinte sau altui preşedinte, n-avem decât să stăm aşa.
Din acest punct de vedere, a sosit clipa să spunem ce fel de preşedinte avem. 50 şi ceva la sută dintre români consideră că Băsescu a început războiul cu Parlamentul şi Guvernul din dorinţa de a acumula mai multă putere personală pentru el şi pentru PD. 50 şi ceva la sută dintre români consideră că Băsescu este principalul vinovat pentru starea de haos în care trăim. Cifrele sunt extrem de clare: dacă nu vom tranşa acest subiect la modul definitiv – Băsescu sau altcineva în fruntea României – vom continua să avem o clasă şi un sistem politic blocat încă doi ani de zile, precum şi cea mai polarizată societate pe care am avut-o vreodată, mai rău ca în Piaţa Universităţii în 1990.