Două dezastre portocalii

În decembrie 2004, aproape simultan, la Bucureşti şi la Kiev aveau loc două evenimente paralele, dar pe care unii le-au aşezat în acelaşi coş, denumindu-le „revoluţii portocalii".
Atât la Bucureşti, cât şi la Kiev, opoziţia – în România condusă de Traian Băsescu, iar în Ucraina de Victor Iuşcenko – reclama, drapată în culoarea portocalie, fraudarea alegerilor. La Kiev, după demonstraţii de stradă şi negocieri politice de culise, Curtea Constituţională a decis reluarea scrutinului. Noile alegeri au fost câştigate de forţele opoziţiei etichetate mult prea repede şi prea simplist drept „prooccidentale". La Bucureşti, turul al doilea al alegerilor aşa-zis fraudate l-a desemnat câştigător pe însuşi Traian Băsescu şi brusc „prooccidentalii" nu numai că au tăcut, dar au refuzat să mai prezinte probele fraudei pe care pretindeau a le deţine. Ancheta parlamentară pe această temă a fost sabotată.
Dacă la Kiev „revoluţia" a constat în înlocuirea partidului care câştigase alegerile anulate cu coaliţia de partide care câştigase alegerile repetate, la Bucureşti ea s-a produs prin refuzul fraudulos al preşedintelui ieşit din alegerile reclamate - dar nedovedite - ca frauduloase de a încredinţa guvernarea coaliţiei de partide care obţinuse cel mai mare sprijin popular.
Ce înseamnă a fi „prooccidental" este încă neclar. Cert este însă că aşa-zişii prooccidentali au dezamăgit populaţia, atât în Ucraina, cât şi în România. În Ucraina, „prooccidentalii" sau dezbinat din cauza luptelor interne dintre preşedinte şi fostul său aliat de campanie, Iulia Timoşenko, pentru împărţirea puterii în cadrul coaliţiei. Ei au fost înlocuiţi prin noi alegeri cu foştii lor oponenţi politici, cotaţi drept „proruşi", dar pe care Occidentul democrat a sfârşit prin a-i accepta nu doar pentru că au preluat puterea prin voinţa populară, ci şi pentru că s-au dovedit mai competenţi şi mai responsabili. În România, scenariul este aproape identic. Pe măsură ce timpul trece, partidul etichetat drept „al corupţilor" sau „al foştilor comunişti" se demonstrează a fi responsabil, competent şi democrat. Democraţiile occidentale îl acceptă ca pe singurul interlocutor serios şi îi recunosc meritul esenţial pentru integrarea României în UE şi NATO. În curând şi meritul privind apărarea Constituţiei va fi în egală măsură recunoscut.
„Revoluţiile portocalii" din România şi Ucraina au fost amândouă urmate de o bătălie pentru Constituţie. În Ucraina, s-a realizat un consens minimal pentru modificarea vechii Constituţii, în sensul trecerii de la o Republică prezidenţială (cum în Europa numai fostele republici sovietice mai au) la o Republică parlamentară. În România, în schimb, preşedintele Băsescu a încercat ca, fără niciun consens politic sau naţional, să interpreteze şi să aplice Constituţia într-o manieră în care, prin abuz, să transforme statul într-o Republică prezidenţială de nuanţă autoritar-populistă.
În cele din urmă însă, ambii preşedinţi – ucrainean şi român – au ajuns nu doar în conflict cu propriii aliaţi politici din guvern, ci în conflict şi cu parlamentele respective. Preşedintele Băsescu, întrucât parlamentul vrea să-l oprească a mai încălca Constituţia. Preşedintele Iuşcenko, întrucât vrea să oprească parlamentul să continue procesul de reformare a Constituţiei în sensul consolidării caracterului parlamentar al statului. Amândoi au declarat nelegitimă schimbarea majorităţii pe care se sprijină guvernul şi amândoi au cerut alegeri anticipate.
Profitând de dreptul de a dizolva parlamentul, şeful statului ucrainean a adoptat un decret dispunând organizarea de noi alegeri. Lipsit fiind de asemenea prerogative, şeful statului român a ameninţat cu „greva prezidenţială", respectiv cu nerecunoaşterea ca „nelegitim" a guvernului aprobat de parlament. Pentru cel dintâi, parlamentul este nelegitim. Pentru cel de-al doilea, guvernul este nelegitim. Primul dizolvă parlamentul de frica modificării Constituţiei. Cel din urmă blochează funcţionarea instituţiilor statului şi ar vrea să vadă parlamentul dizolvat de teama de a fi obligat să respecte Constituţia.
Ucraina este profund interesată să devină membră a UE. Conflictul constituţional între preşedinte, parlament şi guvern (între timp, parlamentul şi guvernul au hotărât că decizia de dizolvare formulată de preşedinte este ilegală şi au sesizat Curtea Constituţională) poate să zădărnicească acest vis. România este membră a UE. Conflictul constituţional între preşedinte, parlament şi guvern (aflat şi el în faza de judecată a Curţii Constituţionale) poate să răpească beneficiile acestui statut în termeni de influenţă politică europeană şi de absorbţie de fonduri europene.
În mod normal în Ucraina, Curtea Constituţională are ultimul cuvânt, în timp ce în România parlamentul are ultimul cuvânt...
În cele din urmă, ambii preşedinţi – ucrainean şi român – au ajuns nu doar în conflict cu propriii aliaţi politici din guvern, ci în conflict şi cu parlamentele respective